Managementul financiar al întreprinderii

Tema 3: MANAGEMENTUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

 

1.Esenţa şi rolul managementului financiar al întreprinderii

2.Funcţiile managementului financiar

3. Sistemul informaţional financiar şi decizia financiară

4. Tipurile de decizii financiare

 

REZUMAT:

 

-1-

Îndeplinirea obiectivelor sporite ce revin societatilor comerciale în etapa actuala necesita un volum însemnat de fonduri banesti. În asigurarea acestor fonduri, în repartizarea si utilizarea lor cu maximum de eficienta un rol însemnat revine managementului financiar.  

Managementul financiar al societatii comerciale este expresia un domeniu specific al activitatii de conducere, domeniu în cadrul caruia se fundamenteaza, elaboreaza, adopta si finalizeaza deciziile financiare prin relevarea întregului potential managerial la nivelul оntreprinderii.

Managementul financiar poate fi definit ca o functie a carui scop esential consta în asigurarea permanenta si regulata a societatii comerciale  cu fondurile necesare si în exercitarea controlului cu privire la rentabilitatea operatiunilor angajate cu aceste fonduri. Pentru a ajunge la aceste scopuri în conditii normale este necesar ca managerul, ajutoarele sale imediate si personalul ce activeaza în domeniul financiar sa respecte anumite reguli financiare si manageriale si care vizeaza nu numai sa asigure unitatea economica cu fondurile necesare, ci si procurarea acestora la timpul potrivit, la un pret avantajos si fara a stirbi independenta actionala, sau posibilitatile sale de afaceri.

Descentralizarea activitatii economice si trecerea ei spre competitia specifica pietei interne si internationale ridica ca problema majora asigurarea autonomiei financiare a societatii comerciale. Pentru aceasta, unitatea economica trebuie sa dispuna de toate prerogativele unui organism capabil sa faca fata economiei; bazata pe un raport echilibrat si pe planul componentelor financiare. Asigurarea autonomiei financiare ridica numeroase si  com-plexe  probleme  în  managementul   financiar,   în   mecanismul repartitiei, dintre care mai importante sunt: a) consolidarea financiara a societatii comerciale prin instituirea unui sistem de fonduri adecvat, capabil sa contribuie la formarea, refacerea si dezvoltarea componentelor de baza ale structurii economice de productie (salariatii unitatii, mijloacele fixe, mijloacele circulante, informatiile si mediul înconjurator); b) asezarea pe criterii economice reale a procesului de procurare de fonduri, astfel încît sa se ajunga la o stimulare rationala a acelora oare utilizeaza eficient si operativ aceste fonduri; c) asezarea pe baze noi a relatiilor societatii comerciale cu piata financiara interna si internationala. Rezulta deci ca societatea comerciala trebuie lasate sa aplice principiile si cerintele managementului financiar, sa aiba o adevarata independenta, urmînd ca relatiile lor financiare sa cuprinda pe cele cu banca pentru credite si pe cele cu bugetul pentru impozite.

 

        Probleme fundamentale ale managementului financiar

Scopul fumdamental al activitatii societatii comerciale si deci al managerului aflat la nivelul superior este întotdeauna conservarea si majorarea capitalului pus la dispozitie de catre actionari sau de catre proprietarii firmei. Managerul general este dator sa explice membrilor adunarii generale a actionarilor modul în care a folosit capitalul si profitul obtinut.

Pentru a atinge acest scop trebuie sa coordoneze activitatea în diferite domenii - dezvoltarea produselor noi, aprovizionarea cu materii prime, angajarea si motivarea personalului, productia si vînzarea produselor etc. Pentru fiecare dintre acestea, managerul general fixeaza obiective specifice - derivate din scopurile generale, fundamentale ale firmei - si angajeaza manageri specializati care primesc sarcina sa atinga scopurile fixate. O mare parte dintre teluri sunt direct legate de indicatorii economico-financiari. Managerii exprima rezultatele activitatii lor prin nivelul profitului realizat.

Pentru a asigura durabilitatea si prosperitatea unitatii pe care o conduce, managerul trebuie sa se sprijine si sa asigure realizarea practica si judicioasa a managementului financiar, sa stapîneasca principiile si notiunile de baza privitoare la alocarea fondurilor; iar în aplicarea lor sa apeleze la acele metode care şi asigura sporirea lor.

Constituirea si utilizarea eficienta a fondurilor într-o societate comerciala implica existenta unui obiectiv managerial, care poate fi formulat pe scurt în felul următor: maximalizarea profitului si a bunastarii actionarilor. Pentru aceasta managementul financiar trebuie axat pe: a) alocarea eficienta a fondurilor în interiorul societatii comerciale; b) sporirea fondurilor la termenele cele mai potrivite interesului unitatii si actionarilor ei.

În atingerea acestor obiective, managerul este dator ca, apelвnd la metode de analiza, de planificare si control financiar, sa elaboreze, împreuna cu aparatul sau de specialitate, previziuni privitoare la evolutia si eficienta utilizarii mijloacelor financiare în conditiile specifice societatii comerciale si sa planifice lichiditatea unitatii economice si acoperirea obligatiilor ce deriva din aceasta.

Gestiunea financiară poate fi definită ca un ansamblu de decizii, operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării cât mai eficiente a profiturilor întreprinderii. Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a 2 principii de bază: 
-autonomia functională a întreprinderii, effective, libertatea în modul de procurare şi 
gestiune a capitalului; 
-eficienţa, effective, obţinerea maximului de rezultate în urma gospodăririi şi utilizării 
capitalului.

Managementul financiar reprezintă totalitatea principiilor şi metodelor privind elaborarea şi realizarea soluţiilor manageriale, strîns legate de formarea, repartizarea şi utilizarea resurselor financiare a întreprinderii şi şi organizarea circulaţiei mijloacelor băneşti.

Managementul financiar poate fi analizat sub trei aspecte:

I Managementul financiar ca sistemul de gesiune

II Managementul financiar ca organ de gestiune

III Managementul financiar ca forma de antreprenoriat

Rolul fundamental al managementului financiar în cadrul întreprinderii se concretizează în: 
1.Maximizarea valorii întreprinderii 
Valoarea unei întreprinderi nu este dată numai de valoarea prezentă a patrimoniului sau ci 
trebuie luate în consideraţie şi următoarele aspecte: 
-valoarea întreprinderii este o valoare actuală, adică echivalentul ffecti al rezultatelor 
sale viitoare; 
-valoarea este o mărime dinamică şi nu statică ce este percepută în interdependenţa cu 
procesul de valorificare a patrimoniului; 
-evaluarea întreprinderii reflectă în acelaşi timp şi efectele riscurilor interne şi externe ce 
pot afecta nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor aşteptate.

În concluzie, se poate spune că maximizarea valorii întreprinderii depinde de nivelul performanţelor asigurate de activitatea întreprinderii şi de stapânirea riscurilor financiare în general. 
2.Menţinerea nivelului performanţelor financiare 
Gestiunea financiară trebuie să asigure menţinerea performanţelor întreprinderii la un nivel care să asigure obţinerea unor venituri suficiente pentru a asigura plata furnizorilor de resurse şi, dacă este necesar, să permită restituirea acestor resurse. Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficienţe reflectă o risipire a resurselor, dăunătoare atât pentru întreprindere cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia natională.

De asemenea, gestiunea financiară a întreprinderii nu urmăreşte obţinerea cu orice preţ a profitului maxim pe termen scurt ci acordă o mai mare importanţă stabilităţii performanţelor pe termen lung, încercând să găsească un effective, satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate. 
3.Stăpânirea riscurilor financiare 
Principalele riscuri financiare la care este expusă întreprinderea sunt: 
-riscul de exploatare are în vederea stucturarea costurilor întreprinderii în costuri fixe şi costuri variabile, această repartiţie determinând o dependentă mai mică sau mai mare a rezultatelor la evoluţia producţiei şi vînzărilor. Astfel, o întreprindere având cheltuieli fixe foarte mari este mai supus a riscului deoarece dacă aceste cheltuieli se repartizează pe o cantitate limitată de producţie determină pierderi ffective. Dacă activitatea întreprinderii şi cererea de piaţă permit o producţie ridicată, cheltuielile fixe se repartizează asupra unei producţii suficiente şi se pot obţine profituri. 
-riscul de îndatorare este legat de structura de finanţare a întreprinderii şi se manifestă atunci când rentabilitatea economică a întreprinderii îndatorate este inferioară ratei medii a dobînzii aferente creditelor acordate. Dacă creşte volumul de credite, întreprinderea se obligă să obţină profituri suplimentare care să permită remunerarea şi rambursarea acestor credite. 
-riscul de faliment este consecinţa insolvabilităţii întreprinderii şi poate determina chiar dispariţia acesteia. Crizele de solvabilitate nu conduc întotdeauna la faliment, deseori întreprinderea îşi asigură supravieţuirea dar chiar şi în acest caz sunt antrenate costuri specifice care pot afecta activitatea viitoare a întreprinderii. 
-riscul valutar şi riscul de rată a dobînzii sunt riscuri financiare specifice legate de evoluţia cursului de schimb a monedei naţionale şi de evoluţia posibilă a ratei dobînzii. Orice întreprindere care efectuează operaţii în devize sau monedă străină se expune riscurilor de pierdere legate de evoluţia defavorabilă a cursului de schimb între momentul încheierii unei tranzacţii şi momentul efectuării ffective a plăţii. De asemenea, întreprinderile sunt expuse efectelor favorabile date de variaţia ratelor dobânzii pe piaţă de capital. Acest risc afecteaza atât  întreprinderile care angajează noi credite (cheltuielile financiare cresc ca urmare a creşterii dobânzilor) cât şi cele împrumutate (dacă au acordat credite cu dobânda fixă care asigură o remunerare plafonată în timp ce dobânda de pe piata financiara poate creşte). 
4.Menţinerea solvabilităţii sau stăpînirea echilibrului financiar

-2-

Funcţiile managementul financiar reprezintă un anumit tip de activitate managerială, alcătuit din acumularea, sistematizarea, transmiterea şi păstrarea informaţiei şi luarea deciziilor financiare. 

Principalele sarcini ale managementul financiare a întreprinderii pot fi analizate pe cele trei faze ale ciclului financiar fundamental desfăşurat în întreprindere: analiza financiară, decizia financiară şi controlul de gestiune.

     Esenta managementului o reprezinta functiile sau atributele,dupa cum a rezultat din definitie.Cunoasterea si intelegerea functiilor managementului in mod aprofundat constituie o premisa majora pentru descifrarea continutului stiintei si practicii riguroase a managementului pentru insusirea si utilizarea eficienta a sistemelor metodelor,tehnicilor,procedurilor si modalitatilor care-i sunt proprii. 
    Cel care a identificat si analizat procesele de management pentru prima data a fost Henry Fayol,in cadrul lor definind cinci functii principale: 
  -previziunea 
  -organizarea 
  -comanda 
  -coordonarea 
  -controlul 
  Ulterior alti specialisti au partajat procesul de management diferit,stabilind functii partial altele 
  Astfel,Justin Longeneker si Charles pringle delimiteaza patru functii: 
  -planificarea si luarea deciziilor 
  -organizarea pentru performante 
  -dirijarea si motivarea 
  -controlul rezultatelor 
Dupa alte opinii,procesul de management se poate partaja,avand in vedere natura sarcinilor implicate de desfasurarea lui si modul de realizare,in cinci functii: 
  -previziune 
  -organizare 
  -coordonare 
  -antrenare 
  -evaluare-control 
Functia de previziune consta in ansamblul proceselor de munca prin intermediul carora se determina principalele obiective ale firmei-societate comerciala sau regie autonoma-si componentelor sale,precum si resursele si principalele mijloace necesare realizarii lor. 
    Functia de coordonare consta in ansamblul proceselor de munca prin care se armonizeaza deciziile si actiunile personalului firmei si ale subsistemelor sale,in cadrul previziunilor si sistemului organizatoric stabilite anterior. 
    Functia de antrenare incorporeaza ansamblul proceselor de munca prin care se determina personalul firmei sa contribuie la stabilirea si realizarea obiectivelor previzionate,pe baza luarii in considerare a factorilor care il motiveaza. 
    Functia de evaluare-control poate fi definita ca ansamblul proceselor prin care performantele firmei,subsistemelor si componentilor acesteia,sunt masurate si comparate cu obiectivele si standardele stabilite initial,in vederea eliminarii deficientelor constatate si integrarii abaterilor pozitive. 
    Functia de organizare desemneaza ansamblul proceselor de management prin intermediul carora se stabilesc si delimiteaza procesele de munca fizica si intelectuala si componentele lor (miscari,timpi,operatii,lucrari,sarcini etc),precum si gruparea acestora pe posturi,formatii de munca,compartimente si atribuirea lor personalului corespunzator anumitor criterii manageriale,economice,tehnice si sociale,in vederea realizarii in cat mai bune conditii a obiectivelor previzionate. 
Conceputa pentru a putea oferi forma concreta de desfasurare a functiilor firmei ,organizarea este remarcabila prin caracterul ei concret.Partea vizibila a organizarii are un caracter formal si arata cum sunt repartizati oamenii pe posturi,cum sunt grupate posturile in compartimente ,birouri,servicii,sectii si asa mai departe,plasate intr-o verticala a ierarhiilor sau o orizontala a cooperarilor.Aspectul formal al organizarii se explica prin ordonarea componentelor structurale cu ajutorul unor norme,reglementari si documente care emana sub forma unor decizii manageriale de la nivelul superior al organizatiei. 
    Partea nevazuta a organizarii are un caracter informal si arata cum se grupeaza oamenii in cadrul structurilor formale,ca urmare a relatiilor spontane si flexibile care se realizeaza intre ei in procesul muncii.Natura exacta a interactiunilor dintre membrii structurii informale,uneori chiar scopurile in care se constituie aceste grupuri nu sunt foarte clare si nici specificate in vreun mod . 
    Din cele aratate anterior se poate desprinde in mod evident faptul ca organizarea are doua componente majore: procesele de munca si structurile de organizare.Corespunzator cestor componente,organizarea imbraca doua forme principale:orgnizarea procesuala si organizarea structurala. 
Organizarea procesuala se concretizeaza in definirea fiecarui post de lucru ,in elaborarea fisei postului precum si in elaborarea instructiunilor de lucru specifice fiecarui post. 
      Organizarea structurala asigura modelarea organizarii procesuale corespunzator necesitatilor si posibilitatilor fiecarei firme. 
      Deci ,functia de organizare rspunde la intrebarile :cine si cum contribuie la realizarea obiectivelor firmei?Raspunsul il constituie combinarea nemijlocita a resurselor umane si in mod indirect ,materiale informationale si financiare la nivelul locurilor de munca,compartimentelor si firmei in ansamblul sau. 
In cadrul organizarii delimitam doua subdiviziuni principale.Mai intai organizarea de ansamblu a societatii comerciale sau regiei autonome concretizate in stabilirea structurii organizatorice si a sistemului informational. 
    Prin intermediul acestor doua componente de baza ale sistemului de management,se asigura structurarea firmei,subordonate realizarii obiectivelor sale fundamentale.Aceasta parte a functiei de organizaqre este exercitata de managementul superior al firmei, conditionand sensibil eficienta procesului de management in ansamblul sau 
   A doua categorie majora o reprezinta organizarea principalelor componente ale intreprinderii:cercetarea-dezvoltarea,productia,personalul etc.Specific acestei componente majore a functiei de organizare,predominand cantitativ,este realizarea sa la nivelul managementului mediu si inferior,data fiind necesitatea luarii in considerare a specificului proceselor de executie si de management supuse organizarii si a volumului de munca apreciabil implicat. 
      De remarcat ca in firma moderna,organizarea inregistreaza o dezvoltare deosebita.Reflectarea acestei situatii o reprezinta conturarea organizarii ca o disciplina stiintifica de sine statatoare,care inglobeaza un ansamblu de concepte specifice si un bogat evantai operational.Dintre acestea mentionam:analiza postului,analiza variabilei organizatoriale,drumul critic,diagrama ASME,digrama GANTT ,graficul Hyjmans,operagrama, organigrama etc. 
     De retinut ,deci ,la fel ca si la previziune,dublul caracter al organizarii : functie a managementului si domeniu de sine statator, nu se exclud ci din potriva sunt complementare evident subordonate realizarii obiectivelor fundamentale ale societatii comerciale sau regiei autonome.Trecerea la economia de piata impune o organizare cu un pronutat caracter creativ,flexibil si dinamic,de natura sa asigure diferentierea sa in functie de caracteristicile agentilor economici si mediului ambient,astfel incat sa faciliteze la maximum desfasurarea unor activitati profitabile. 
    Tendinta in firmele moderne este ,asa cum subliniaza si cunoscutii profesori americani Sarah Freeman si Kim Cameron,de a exercita organizarea intr-o viziune supla si flexibila,urmarind diminuarea dimensiunii aparatelor manageriale. 
     Delegarea de autoritate si descentralizarea reprezinta tehnici si metode de management care se reflecta in structura de organizare si regulamentele de functionare ale firmei ca modalitati de prevenire a instalarii birocratiei si rutinei recunoscute obstacole ale schimbarii si procesului general. 

 

 
Principii de elaborare a structurii de organizare 
 
Conceperea structurilor de organizare se realizeaza in stransa corelatie cu evolutia factorilor de influenta,prezentati anterior,si cu respectarea unor principii generale de elaborare. 
 
1.Principiul unitatii obiectivelor. 
O structura de organizare este eficienta daca asigura participarea fiecarui salariat la atingerea obiectivelor firmei. 
2.Principiul eficientei. 
Structura de organizare este eficienta daca asigura atingerea obiectivelor firmei cu costuri cat mai mici. 
3.Principiul sferei de autoritate. 
Fiecare titular al unui post de conducere poate coordona un numar optim de posturi de executie.Acest numar depinde de complexitatea activitatilor conduse si gradul de repetabilitate al acestora. 
4.Principiul scalar. 
Cu cat este mai clara linia de autoritate,cu atat mai eficiente vor fi responsabilitatea luarii deciziei si comunicarea informatiilor,in ambele sensuri,pe directie verticala,in piramida structurii de organizare. 
5.Principiul delegarii prin rezultate dorite. 
Autoritatea delegata spre managerii de mijloc si inferiori trebuie sa asigure atingerea performantelor dorite.In acest scop,o parte din atributii,competente si aautoritatea managerilor superiori se transfera subordonatilor fixandu-le si rezultatele ce trebuie sa fie realizate.Delegarea de autoritatate nu reduce responsabilitatea conducatorului.Cu alte cuvinte,responsabilitatea nu poatefi delegata. 
6. Principiul responsabilitatii absolute.  
Responsabilitatea subordonatilor fata de manageri ,in legatura cu atingerea obiectivelor postului,este absoluta.In acelasi context ,managerii sunt obligati sa asigure conditiile necesare desfasurarii activitatilor subordonatilor  
7.Principiul unitatii de comanda . 
Intelegerea si respectarea relatiilor de munca ,dintre manageri si subordonati, elimina posibilitatea aparitiei unor probleme si permite cresterea responsabilitatii personale pentru rezultatele obtinute in procesul muncii. 
8. Principiul nivelului de autoritate . 
La delegarea de autoritate se transfera managerului delegat dreptul de a decide ,in limita competentelor acordate ,fara ca managerul superior sa intervina in desfasurarea proceselor respective de munca. 
9.Principiul diviziunii muncii. 
Structura orgnizatorica este mai eficienta atunci cand activitatile ,atributiile si sarcinile sunt delimitate de posturi de lucru in stransa concordanta cu pregatirea profesionala de specialitate si motivatiile salariatilor. 
10.Principiul definirii functiei. 
Cu cat posturile de lucru si compartimentele au mai bine definite activitatile,atributiunile sarcinile, obiectivele,responsabilitatile,competentele si autoritatea cu atat nivelul performantelor este mai mare 
11.Principiul separatiei. 
In organizarea activitatilor de control si verificare ,persoanele titulare ale posturilor de control executa sarcinile de verificare si control independent de titularul postului de conducere al compartimentului controlat si raporteaza rezultatele titularului postului de conducere superior pe linie de linie de autoritate compartimentului controlat. 
12.Principiul echilibrului. 
Aplicarea diferitelor principii si tehnici de elaborare a structurii de organizare trebuie sa tina cont de eficienta generala a structurii.Fiecare principiu ofera avantaje si dezavantaje si de aceea aplicarea nu se face in mod rigid ci cu asigurarea unui echilibru care sa confere structurii de organizare o eficienta cat mai mare. 
13.Principiul flexibilitatii. 
Fiecare firma trebuie sa activeze in conditiile schimbatoare determinate de mediul extern si intern.Aplicarea acestui principiu in elborarea structurii de organizare,presupune nticiparea solutiilor ce trebuie s fie adoptate prompt,pentru a nu reduce eficcitatea activitatilor firmei. 
14.Principiul facilitarii actului de conducere. 
Cu cat structura de organizare si delegarile de autoritate dau posibilitati mai mri managerilor sa creeze si sa sustina un nivel ridicat de performanta,cu atat mi mult vor putea fi dezvoltate abilitatile de conducere a acestora . 
Principiile de elaborre a structurii de organizare nu trebuie sa fie absolutizate. Acestea trebuie sa fie adaptabile in functie de conditiile concrete ale fiecarei firme.De fapt,aceasta e o problema de cunoastere a modului cum trebuie folosite aceste principii,o problema de discernamant si experienta in insusirea temeinica a stiintei managementului.  
 

-3-

Desfăşurarea activităţii financiare în condiţii optime implică  organizarea unui sistem de informaţii, sistem care stă la baza analizelor, controlului şi deciziilor economice şi financiare. 

Totalitatea informaţiilor financiare cu ajutorul cărora se fundamentează  deciziile financiare constituie sistem informaţional financiar al întreprinderii. Acest sistem trebuie să cuprindă indicatori care să  cuprindă toate laturile activităţii întreprinderii. Pentru ca indicatorii financiari să formeze cît mai real, cuprinzător şi la timp factorul de decizie, se cere să fie astfel constituiţi încît să caracterizeze multilateral fenomenul economic şi financiar.

Sistemul informaţional al întreprinderii cuprinde totalitatea informaţiilor care reflectă formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti.

În structura indicatorilor principali, cu o semnificaţie majoră în realizarea managementului financiar se includ:

1. capitalul economic, capitalul statutar, capitalul împrumutat, capitalul permanent;
2. profitul, repartizarea lui pe destinaţii şi ratele de rentabilitate;
3. valoarea adăugată;
4. costurile de producţie şi ale capitalului, precum şi preţurile de vînzare;
5. autofinanţarea şi cash-flow-ul;
6. producţia fizică, marfă fabricată, vîndută, încasată;
7. impozitul pe profit;
8. fondul de salarii;
9. fondul de rulment, volumul investiţiilor în active fixe şi al resurselor de acoperire financiară acestora;
10. indicatorii de apreciere a bonităţii agenţilor economici (lichiditatea patrimonială, solvabilitatea şi rentabilitatea).

Din sistemul indicatorilor financiari fac parte, de asemenea, indicatorii de eficienţă economică, determinaţi, în funcţie de rezultatele financiare şi fondurile utilizate.

Toţi indicatorii financiari fac parte dintr-un sistem organizat logic, astfel încît cuprinzînd un ansamblu de activităţi ce se desfăşoară într-o întreprindere.

Compartimentele financiare din întreprinderi în cadrul cărora se derulează informaţiile financiare trebuie să fie la timp şi complet informate. La acest nivel volumul cel mai mare de informaţii este acoperit de documente care angajează fondurile băneşti. Pe baza acestora se elaborează indicatorii financiari pentru propria orientare şi conducere curentă a activităţii sau pentru informarea eşaloanelor superioare.

La nivelul departamentelor, ministerelor şi la nivelul economiei naţionale, numărul indicatorilor scade conform sistemului piramidal caracteristic sistemului informaţional şi creşte gradul de generalizare a fenomenelor economico-financiare.

Informaţiile financiare se culeg din diferite documente de previziune şi execuţie (bilanţul contabil, raportul de profit şi pierdere balanţe, bugete etc.).

Informaţiile financiare primare, indicatorii parţiali şi sintetici stau la baza fundamentării deciziilor financiare.   

Decizia financiară asemănător celorlalte tipuri de decizii din unitatea economică, este rezultatul unui proces decizional complex, care cuprinde etapele de cunoaştere a realităţii financiare, sub forma fenomenului şi acţiunilor financiare cerute de activităţile economice şi sociale din întreprindere şi din economie, precum şi etapele de însuşire a soluţiei optime, care va constitui conţinutul deciziei şi se va realiza în contextul procesului de execuţie a programului economic şi financiar  al unităţii în cauză.

Decizia financiară poate fi definită ca fiind procesul raţional de alegere a unei linii de acţiune, pe baza analizei mai multor soluţii, pentru asigurarea continuă  cu fonduri  a producţiei şi consumarea lor eficientă, care să permită atît achitarea obligaţiilor faţă de terţi, cît şi o rentabilitate în continuă creştere. Decizia financiară este o hotărîre care declanşează efecte directe asupra capitalului societăţii comerciale respective.

Etapele de fundamentare, emitere şi execuţie a deciziei financiare sunt:

• stabilirea obiectivelor financiare cuprinse în planul de dezvoltare economică, în perspectivă, al întreprinderii;
• analiza informaţiilor financiare;
• executarea deciziilor financiare.

 

-4-

În practica economico-financiară curentă se folosesc mai multe tipuri de decizii financiare, grupate în funcţie de mai multe criterii.